Sunt momente in care nu indraznesc sa am asteptari de la oameni,imprejurari,sperante.
Sperantometrul scade in grade pana la zero.Nu am uneori putere sa sper,nu mai pot crede in mine,in cei din jur,in tot ce ma inconjoara.
Uneori nici nu cred daca noaptea e reala,ma intreb: Nu cumva vad doar eu noaptea? Daca ziua e doar in subconstientul meu si ochii ma mint?
Uneori doar ma mint ca timpul trece greu,de fapt el trece mai repede decat gândim.
Atunci când asteptam ceva sau pe cineva,el trece cu aceeasi viteza,doar ca noi avem puterea inexplicabila de a-l transforma intr-o rama batrana.
Uneori sarbatorile de iarna n-au nici un farmec fara zapada. Dar oare cata nevoie este de zapada? Cu timpul ce trece parca devine tot mai inutila,cu exceptia faptului ca starneste amintirea adultilor despre iernile copilariei lor,dar generatia ce vine nu prea se da cu sania,ci cu tehnologia.
Uneori ma tavalesc printre cuvinte ca in zapada mai groasa de 5 cm.
Si singura mea relatie cu restul lumii e doar cea sociala,deci n-am nici o obligatie sa fiu k-lumea,ceea ce inseamna ca pot fi cum vreau eu...unica.
Mi se intampla uneori ca ceea ce nu spun sa ma doara,chiar sa ma roada,tacerea unoeri doare mai tare ca o masea inflamata.
