Talent la scris (partea a 2-a)

Se pare ca am facut pentru scris o pasiune maladiva,atunci cand scriu nu-mi mai pasa de nimic.
   Atunci cand n-am idee despre ce as putea scrie, cand nu scriu, ma simt plictisita de tot ce stiu ca nu ma poate inspira.

O singura persoana poate sa inteleaga chestia asta, cred am cunoscut-o acum vreo luna cred, e poeta si ei ii place sa scrie, doar ca ea inca n-a ajuns cred la extremele la care am ajuns eu.
 Cred ca daca ar fi sa am vreun accident la mana dreapta,la degetele care ma ajuta la scris, as
muri psihic. Nu cred ca se mai poate numi talent, nu stiu cum s-o numi dar numai nu talent.
   Daca ar fi sa am tot timpul subiecte despre care sa scriu, as scrie continuu.Poate as face pauza de cateva minute sau/si ore dar nu de zile,pentru ca as risca sa-mi pierd sirul ideilor.
    Mi-e cam somn dar nu pot dormi, desi e 01:45 o sa incerc sa citesc ceva sau poate reusesc sa mai scriu si altceva.
   Pana adorm pot interveni multe, pe data viitoare. 

Ce inseamna sa ai talent la scris?

Cateva persoane care au citit postarile mele pe blog si/sau din agenda mi-au spus ca ma pricep, ca am talent la scris, etc. Tin sa le multumesc pentru apreciere si incurajari, dar chestia e ca eu inca nu inteleg faza asta cu talentul la scris.

  Oare se refera cumva la subiectele alese? La felul cum ma exprim? Sau poate la scrisul meu, desi asta as putea exclude.Cred ca se refera la modul in care dezbat unele teme. Uneori incerc sa aprofundez subiectul atat cat imi permit cunostintele care fac legatura cu subiectul in cauza, desi recunosc ca uneori incerc sa-mi inchipui sau sa ma suprapun in rolurile unor persoane imaginare care ar putea sa treaca prin situatiile despre care incerc sa scriu.

  Am inceput sa ma aventurez in lumea creatiei cand aveam vreo 17- 18 ani, cu poezioare, compuneri, si cand spun compuneri ma refer la faptul ca atunci am inceput sa le mai "infloresc" la cererea doamnei profesoare de limba si literatura romana care-mi era si diriginta.

   De ce la 17-18 ani? pentru ca in perioada aia m-a bagat si pe mine in cercul de copii care participau la unele activitati extrascolare, ecologice.

  Trebuia sa ne prezentam cu creatii literare proprii, desigur ca eram nerabdatoare sa mai creez ceva dupa ce mi-am dat si eu seama ca nu fac doar din obligatie sau pentru a obtine o nota mare(oricum imi punea nota), imi placea.

  Cand am prins elan, am inceput sa scriu nu doar pentru scoala ci si pentru mine, chiar si dupa ce am terminat scoala am continuat cu poeziile si eseurile.

   In anul 2007 mi-a venit ideea de a imi crea un blog unde sa mai scriu si il am si in ziua de azi.

    Ii sunt si voi ramane recunoscatoare doamnei diriginte pentru ca mi-a dat elanul acesta la scris.

     Ce inseamna pentru mine sa scriu?

  Poate ca pe moment nu-mi dau seama, mai devreme sau mai tarziu o sa imi dau seama,acum tot ce stiu despre asta e ca e important pentru mine sa scriu, imi place sa scriu si sper sa pot continua sa scriu.

   Mi s-a intamplat deseori sa simt nevoia sa scriu dar nu aveam inspiratie,nu gaseam subiectul care sa capteze,sau aveam subiectul, frazele le aveam deja in minte si cand incepeam sa astern pe foaie ma blocam pur si simplu. Uitam fraza sau cuvinte din fraza.

   Insa erau momente cand incepeam sa scriu si uitam sa ma opresc sau pur si simplu nu ma puteam opri, parca ceva imi spunea : " -Scrie,scrie! nu te opri decat atunci cand crezi ca ai terminat, desi nu cred ca te vei opri vreodata!".

    Dar acum altfel sta treaba, eu nu vreau sa ma opresc, simt nevoia sa nu ma opresc.

  Nu ma opriti, lasati-ma sa scriu!

   Poftim, nepoata mea (are 7 ani) ma deranja si am strigat la ea sa ma lase singura in camera, sa scriu in continuare (s-a dus plangand in sufragerie) daca o lasam sa se joace la mine in camera imi disparea inspiratia(scopul scuza mijloacele).

 Ce poate insemna asta? E ceva sau bine faptul ca am ajuns sa strig la cineva, sa-i spun sa ma lase in pace, sa nu ma deranjeze, sa nu-mi strice momentul.

  Placerea asta pentru scris, nici nu stiu cum sa-i mai spun, ma face sa ajung la extreme. Am ajuns sa spun ca placerea asta pentru scris e ca un fel de boala de care nu vreau sa ma vindec.

    Vreau sa raman bolnava!

    Dar am nevoie de un diagnostic, sa-mi spuna cineva cum se numeste aceasta boala. O fi ceva din nastere sau ceva ce a aparut intre varstele 17-18 ani?

  Oare pentru asta m-am nascut?

  M-am nascut pentru a scrie si abia dupa varsta de 18 ani mi-am dat seama? Sau abia dupa 18 ani a aparut acel element care sa ma faca sa-mi dau seama ca menirea mea e sa scriu?

   Sincer, nu-mi pot da seama despre ce poate fi vorba. Cand scriu uit de mine, nici nu ma plang ca ma doare mana.

  Uneori ma doare putin capul dupa ce scriu, dar imi trece, sunt atat de concentrata la scris, nici foame nu mi-e, am mancat inainte ca am facut o mica pauza dar in general uit ca trebuie sa mananc, ca trebuie sa beau apa, las televizorul aprins pe un post anume si eu imi vad de scris.

  Gata pentru acum, mai fac pauza. Poate mai tarziu scriu despre altceva, nu stiu sigur, dar asta nu inseamna ca ma opresc definitiv.

  Am scris cinci pagini in agenda despre scris.

   Ma opresc aici, acum, dar nu definitiv!

Ingerii pamanteni

   Daca nimeni n-ar merge in Rai,Dumnezeu s-ar plictisi.Ar plange de singuratate si ne-ar inunda si-am muri in lacrimile Lui, am muri spalati cu lacrimile Lui si am merge cu totii in Rai.

   Dar pana se va intampla asta, Dumnezeu ne plange de mila,de asta ploua. Ploile ce arata plansul milei, al Celui de sus.

   Dar ingerii,ce se intampla cu ei? Au umbrele? De ei cine are grija?

   Ingerii pamanteni au o nonsalanta aparte fata de ei, nu le pasa de ei ci de cei din jur.Dar cati din cei din jur arata ca le pasa de ingerii pamanteni?

   Si uite asa se sting ingerii pamanteni,fara sa stie ca exista cineva caruia ii pasa de ei, doar ca nu le cunoaste aspectul fizic, doar cel interior.

 Acel cineva stie doar ca acei ingeri exista si pe zi ce trece dispar tot mai multi. Poate daca acel cineva i-ar cunoaste, i-ar opri sa-i intrebe: "Ce mai faci? Incontro te indrepti?".

   Ingerii pamanteni isi pastreaza anonimatul,rar se intampla sa cunosti unul si nu vrei sa-l lasi sa-ti scape, dar tinandu-l in captivitate cu aripile invizibile legate se sting de tristete...chinuiti de ceea ce se numeste a alege intre datoria de a avea grija de sufletul persoanelor ce-i tin legati si nu tin cont de grija purtata. Sau sa aleaga libertatea lor de-a zbura la El si sa ne poarte de grija de Sus.

   Acolo Sus se simt liberi,aici pe pamant sunt legati de noi prin datoria specificata mai sus, insa aceasta datorie le tine aripile legate si daca reusesc sa scape ne-ar face sa suferim.

   De asta ingerii pamanteni incearca sa stea in anonimat, si cand simt chemarea Celui de sus si ajung la El, ei ne vegheaza, asa e mai bine pentru ei si pentru noi.

  Pentru ca asa nu le-am mai plange transformarea lor din materie in prezente invizibile divine, n-am mai suferi pentru dematerializarea lor divina.

   P.S  Cine iubeste un inger pamantean care se afla in starea de materie, sa nu sufere dupa el cand acesta va simti chemarea lui Dumnezeu, ingerul va veghea in continuare asupra persoanei care a stiut sa tina seama de prezenta materiala cat si spirituala  pe perioada determinata a ingerului cat si dupa dematerializare.

    Ingerii vor veghea mereu asupra noastra!

Neputinta, pur si simplu

  Neputinta...un cuvant care e urat in privinta teoriei dar si a practicii.
     Ce dureros e sa fii stapanit de neputinta,dar ce putem face? Sa iau o situatie ca exemplu in care neputinta se arata... Violenta in familie si/sau societate, ma refer la toate tipurile de violenta.
    Indiferenta permite violenta cam asa suna premiza unei campanii anti-violenta.Intr-adevar,sunt persoane care pot face ceva in privinta asta si nu prea-si dau silinta sau interesul, dar sunt persoane si complet neputincioase care ar vrea sa faca ceva dar nu au mijloacele necesare.
     Vedeti voi, in ziua de azi nu prea poti face mare lucru daca nu ai "pile". Daca nu esti o persoana cu influenta nu te ia nimeni in seama, ma rog...in unele cazuri. 
     Cata nedreptate! Si cata ignoranta!
     De ce suntem bagati cu totii in aceeasi oala cand se spune cuvantul Indiferenta?  Si cum am putea dovedi cine-i cu adevarat indiferent si cine-i neputincios? Nu putem! De ce? Pentru ca nu putem cunoaste persoanele in cauza.
       Unii ignora, altii se tem sa vorbeasca,sa analizeze cauzele care duc la violenta. Dar cei care nu ignora si nu se tem, neputinciosii,pe ei cine-i asculta, cine le poate da ajutorul necesar pentru a putea pune macar cateva din ideile lor in practica(daca exista acele idei) sau macar sa si le expuna?
    In ceea ce ma priveste pe mine, nu sunt nici indiferenta nici nu ma tem, pur si simplu sunt neputincioasa.
      Neputinta mea ma infurie, ma sfasie.  Neputinta e ca un vierme care roade un mar inauntrul sau, ei bine acum m-am transpus in rolul acelui mar.
    Nu-mi place rolul asta, viermele lasa marului urme vizibile, neputinta e un vierme rau, te roade cand te astepti mai putin. Viermele roade marul si apoi pleaca, si lasa o urma vizibila, insa in cazul neputinciosului, viermele ramane in gazda atat timp cat e vie.
      Oare care ar putea fi arma sau mai bine zis, cu ce arme am putea lupta impotriva "viermelui" ? Acest 'vierme' numit neputinta e mai rau decat o boala mortala , mai rau decat Hitler care tine evreii in lagare  si facea experimente pe ei, mai rau decat Nero care a dat foc Romei.
     Ce am putea face oare ca sa nu mai fim  numiti indiferenti din cauza neputintei?
    Insa nu avem neputinta de a gresi, a iubi, a muri, a suferi si a ne bucura mai mult de ceea ce dureaza putin.
     Avem neputinta de-a lungi micile momente de mari bucurii.
     Neputinta e un subiect inepuizabil.

...fara titlu

15-02-2009

Tot ce am acum pe masa e doar o scrumiera goala si-o ciocolata calda din care ies aburi si m-am fript la limba...o fi vreun semn?

   N-am chef sa merg acasa, m-as duce nicaieri. Dar unde-i nicaieri? Ştie cineva? Eu nici atat, stiu doar ca exista undeva acel loc numit nicaieri.Unele persoane isi consuma energia cu nimicuri...de exemplu,cu nervi provocati de prostiile facute de altcineva.

  Sa ne consumam energia analizandu-ne reactiile, nu sa ne miram de prostia nemarginita care pe zi ce trece e tot mai abundenta.Gata, simteam nevoia sa scriu ceva, doar ca lipsea elementul cheie, muzica. Am scris, m-am descarcat,ar mai fi ceva de adaugat? Nu cred, trebuie sa plec acasa.

16-02-2009

     Acelasi local, alta masa si alta bautura...alta stare de spirit. Nu m-am pus langa geam pentru ca exista riscul sa se uite la mine :)). Altceva de baut,pentru ca aseara m-am fript la limba cu ciocolata calda si inca ma ustura limba. Apa plata cu lamaie e mai sanatoasa decat ciocolata calda. Sunt singura la masa....dupa cum se observa incerc sa schimb subiectul :D . Ma pricep sa sar de la un subiect la altul, oare cum ar fi sa incerc sa schimb macazul trenurilor? sigur as gresi,oare s-ar  tampona trenurile? sa schimbi subiectul e usor, dar sa schimbi macazul nu. Pentru ca sigur subiectele nu se tamponeaza,trenurile da. Din prea multa imaginatie incep sa aiurez. Sa-mi dea cineva un subiect de "disecat", sau sa incerc eu sa gasesc.De ce sunt singura la masa?  De ce nu ma intreaba nimeni nimic? Sau mai bine nu m-ar intreba, n-am chef de interogatoriu , ce naiba? Simt nevoia sa vorbesc cu cineva, dar vorbesc cu ceva...cu niste foi din agenda, uneori foile sunt cele mai bune interlocutoare. Lor poti sa le destainui gandurile si daca le citeste cineva, nu e vina lor, daca se rup din cauza vechimii nu e vina lor. Lucrurile sunt in mica parte precum oamenii sau orice alta fiinta, de ce? Pentru ca oamenii se nasc, cu timpul imbatranesc si mor, asa si lucrurile, sunt fabricate sunt folosite, se uzeaza si se strica sau sunt stricate si oamenii sau alte fiinte sunt ucise. E o chestie fireasca, cel putin asta punctul meu de vedere. De fapt, de ce ne temem ca lucrurile se vor strica,deteriora? mai devreme sau mai tarziu oricum se intampla. De ce ne temem ca cei din jurul nostru ne vor parasi intr-o zi?oricum se va intampla intr-o zi,cu sau fara voia noastra.

     Uitarea...cand vrei sa uiti pe cineva sau ceva ar trebui sa fie uitare involuntara,nu sa te chinui sa uiti. Cu cat incerci mai mult sa uiti, mai tare se intipareste in minte si e cam dureros. Poate daca am incerca sa lasam uitatul la voia intamplarii, ar exista niste sanse minime sa reusim. Ce ironie! eu de exemplu cand nu vreau sa uit ceva, un numar,un nume sau altceva se intampla sa uit, nu chiar tot timpul.

   Si cand vreau sa uit ceva nu se intampla asa, bine...recunosc,uit partial dar apoi imi reamintesc. Oare a incercat cineva vreodata asa-zisa psihologie inversa? adica sa vrea sa uite ceva sau pe cineva si sa procedeze astfel: in loc sa se gandeasca cum sa faca sa uite,sa incerce sa faca in asa fel, incat sa-si repete in gand cum sa faca sa nu uite.

    Oare ar functiona chestia asta?

     "Memoria isi aminteste chiar si de uitare."-Octavian Paler. Dar cand? Cand e prea tarziu?

      Cred ca ar fi cazul sa schimb subiectul, pentru ca daca ar fi sa continui despre uitare ar fi o continuare infinita.

       Eu sunt aici, dar gandurile-mi sunt calatoare.Gandurile sunt pasageri si noi trenurile. Ce aiureala!

       Toate fericirile, bucuriile, furiile, tristetile trec, ca si viata...De fapt, toate acestea fac parte din viata fiecaruia, care vrand nevrand trece. Destul de firesc nu? Ar fi oare nefiresc sa dureze vesnic toate, sa fim nemuritori si sa ne intrebam : Oare cand se termina Doamne? cam tragi-comic nu? Cred ca ar cam fi cazul sa imi incerc norocul cu ceva poetic, de mult n-am mai facut asta. Care-i singura umbra care se vede in reluare timp de cateva ore? Noaptea, e umbra zilei.

         Umbrele

   Cuvintele au umbre?

   Gandurile au umbre?

   Or avea sau nu

   Cui ii pasa?

   Mie, tie, lui, lor?

   Luna are umbra?

  Nu cred.

  Prezenta ta are umbra?

  Ma refer la prezenta ta spirituala,

  O avea sau nu

  Dar lasi ceva in urma

  De cate ori te indepartezi.

  Dar ce ar fi daca nu te-ai indeparta?

  Vreau sa ramai,te rog ramai.

  Nu vreau de la tine o umbra neagra si trista si trecatoare

   Vreau o umbra colorata

    Sa fie fericita si vesnica.

    Stiu ca nu-i posibil. Dar...

    Lasa-mi macar o umbra de speranta,

    Nu vreau sa fiu umbra

    Care plange dupa umbrele pasilor tai.

   Lasa-mi o umbra din tot ce te reprezinta,

   Lasa-mi o umbra de amintire

   Sau mai bine ia-ma cu tine.

      Asta e tot momentul poetic, nu fortez nota, ca nu vreau sa iasa urat. Cred ca o sa plec acasa, si voi continua si maine daca voi mai veni in locul asta. See ya!
        
     17-02-2009
   Nu stiu ce-o fi fost in mintea mea cand m-am gandit sa "uit" agenda in Boema, aseara ma gandeam sa  intentionez "uitarea" agendei mele, nu stiu de ce. In fine, m-am ridicat de la masa si am lasat agenda acolo, azi cand m-am dus dupa agenda, dupa ce am recuperato, imi zice o chelnerita: "-Te asteptam sa revii!" sau ceva de genul asta. Oare de ce am impresia ca a citit ce-am scris in agenda?
  Nu ca ar fi ceva rau in chestia asta, cred ca una din intentiile mele de-a "uita" agenda a fost sa testez curiozitatea cuiva, curiozitatea aia..."oare ce tot a scris in agenda aia cat a stat aici?" sau ceva de genul asta, si ce mi-a zis acea persoana, faza cu asteptatul, mi-a dat putin de inteles ca a citit ce-am scris, era curioasa sa vada ce-am scris in agenda. Exista sanse sa ma insel, dar intuitia imi spune altceva, si in general nu prea da gres. Acum sunt la sala de lectura, astept sa se elibereze un un calculator, daca s-o elibera pana la 18 desi nu prea cred. Si poate dupa ce plec de aici merg iar in Boema si poate iar "uit" agenda cum am facut aseara, vad eu.
      Dupa o pauza de o ora si ceva am revenit in acelasi loc, aceeasi masa si acelasi fel de bautura, nu pot spune daca am si alta stare de spirit, oricum e o stare buna.
      Ma tot gandesc la cuvintele cheie care sa ma ajute sa decid ce subiect sa "disec". Si cuvintele alea ar fi : absolut, absurd si inca unul pe care-l voi gasi pe parcurs.
       Muzica e ceva absolut, cuvintele la fel.
      O mare de cuvinte in matca muzicii.
       Incercand sa schimb sau nu subiectul voi spune ca din ce am citit despre Emil Cioran adineauri, am retinut doar cuvintele absolut,absurd,cangrena si alte cuvinte pe care nu mi le amintesc acum. Ah! gata! mi-am mai amintit un cuvant, paradoxuri.
    Ce enervanti sunt unii! proasta lor crestere e nemarginita...Doamne, mare ti-e gradina!
     Ma intreb de unde am atata rabdare sa suport comportamentul lor infantil.
    In fine, sa schimb subiectul.
       Adevarul este un necesar absolut, minciuna e la fel?
     Minciuna e ca un rau care iese din matca uneori si ne inunda si ne ucide increderea in cei din jurul nostru si chiar increderea in noi insine. Adevarul pe langa Minciuna e doar o baltoaca in care uneori ne bagam degetele curiosi sau nu sa vedem ce se intampla, ne muradrim sau nu? Si daca ne murdarim Adevarul se usuca pe degetele noastre si devine praf, pe care pana la urma ne spalam de el. Dar daca n-am spala degetele de praf? Daca ne-am scalda cu totul in baltoaca Adevarului si am umbla cu acel praf uscat pe noi? Ar fi o murdarie placuta sau cum se spunea intr-o reclama la un detergent pentru haine :"Murdarirea este este buna!".
    Uneori "aruncam" cu praf de adevar in ochii altora si se plang ca-i doare,se vaită, ba chiar insulta, nu toata lumea accepta praful acesta. Sunt persoane care se multumesc cu noroi din raul Minciuna, si zambesc si-s fericiti, dar pana cand?
    Cate straturi de "praf" putem purta? Dar de "noroi"? Cand incercam sa indepartam aceste straturi ne ranim, ne doare si suferim de cele mai multe ori. De ce atata tortura?

Pauza... dupa cum spuneam..intuitia mea in general nu ma inseala. Revin la Adevar si Minciuna, doua paradoxuri. Ce descriere simpla...paradoxuri, si altii se pierd in amanunte incercand sa le descrie. Recunosc ca si eu mai patesc asa ceva, dar ma regasesc dupa.
  N-ar strica nimanui o pauza de...time for true.
   Sa schimb subiectul...Sa gresesti nu e o rusine, rusine e sa nu o recunosti, insa e pardonabil daca nu-ti amintesti, intr-un moment de confuzie. Cu totii gresim, gresim fara sa vrem si uneori uitam ce greseli am comis, uitam fara sa vrem, tot ce facem pana sa gresim se intampla involuntar, dar stiti ce-i mai dureros? ca dupa o perioada anume cineva drag noua ne aminteste de o greseala anume, noi nu ne amintim, si daca suntem sinceri cand spunem ca nu ne amintim acea greseala nu suntem crezuti si se interpreteaza in defavoarea noastra, acea interpretare defavorizabila e posibil sa faca rau si acelei persoane dragi, si atunci apar mustrarile de constiinta.

Aparenta ca paradox

Aparent esti cu mine
 Sunt inconjurata de o fericire aparenta.
Gura lumii ne face sa traim aparent
Credinta aparenta a lumii in noi
Ne face sa creem alte aparente involuntare
Lumea adora sa "discute" aparentele inconjuratoare.
Noi traim real,lumea critica aparenta
Uneori insa suntem salvati de aparente,
Aparent infractorii nu sunt infractori
Aparent nu suntem victime si nu facem victime
Aparent nu mintim,sau poate mintim
Aparent spunem adevarul,sau nu.
Aparent n-ai nevoie de nimeni
Aparent nimeni n-are nevoie de tine
Neaparent cine are nevoie de cine?
Hai sa facem o gaura in zidul aparentei
Poate asa vom reusi sa vedem dincolo de aparente.