...fara titlu

15-02-2009

Tot ce am acum pe masa e doar o scrumiera goala si-o ciocolata calda din care ies aburi si m-am fript la limba...o fi vreun semn?

   N-am chef sa merg acasa, m-as duce nicaieri. Dar unde-i nicaieri? Ştie cineva? Eu nici atat, stiu doar ca exista undeva acel loc numit nicaieri.Unele persoane isi consuma energia cu nimicuri...de exemplu,cu nervi provocati de prostiile facute de altcineva.

  Sa ne consumam energia analizandu-ne reactiile, nu sa ne miram de prostia nemarginita care pe zi ce trece e tot mai abundenta.Gata, simteam nevoia sa scriu ceva, doar ca lipsea elementul cheie, muzica. Am scris, m-am descarcat,ar mai fi ceva de adaugat? Nu cred, trebuie sa plec acasa.

16-02-2009

     Acelasi local, alta masa si alta bautura...alta stare de spirit. Nu m-am pus langa geam pentru ca exista riscul sa se uite la mine :)). Altceva de baut,pentru ca aseara m-am fript la limba cu ciocolata calda si inca ma ustura limba. Apa plata cu lamaie e mai sanatoasa decat ciocolata calda. Sunt singura la masa....dupa cum se observa incerc sa schimb subiectul :D . Ma pricep sa sar de la un subiect la altul, oare cum ar fi sa incerc sa schimb macazul trenurilor? sigur as gresi,oare s-ar  tampona trenurile? sa schimbi subiectul e usor, dar sa schimbi macazul nu. Pentru ca sigur subiectele nu se tamponeaza,trenurile da. Din prea multa imaginatie incep sa aiurez. Sa-mi dea cineva un subiect de "disecat", sau sa incerc eu sa gasesc.De ce sunt singura la masa?  De ce nu ma intreaba nimeni nimic? Sau mai bine nu m-ar intreba, n-am chef de interogatoriu , ce naiba? Simt nevoia sa vorbesc cu cineva, dar vorbesc cu ceva...cu niste foi din agenda, uneori foile sunt cele mai bune interlocutoare. Lor poti sa le destainui gandurile si daca le citeste cineva, nu e vina lor, daca se rup din cauza vechimii nu e vina lor. Lucrurile sunt in mica parte precum oamenii sau orice alta fiinta, de ce? Pentru ca oamenii se nasc, cu timpul imbatranesc si mor, asa si lucrurile, sunt fabricate sunt folosite, se uzeaza si se strica sau sunt stricate si oamenii sau alte fiinte sunt ucise. E o chestie fireasca, cel putin asta punctul meu de vedere. De fapt, de ce ne temem ca lucrurile se vor strica,deteriora? mai devreme sau mai tarziu oricum se intampla. De ce ne temem ca cei din jurul nostru ne vor parasi intr-o zi?oricum se va intampla intr-o zi,cu sau fara voia noastra.

     Uitarea...cand vrei sa uiti pe cineva sau ceva ar trebui sa fie uitare involuntara,nu sa te chinui sa uiti. Cu cat incerci mai mult sa uiti, mai tare se intipareste in minte si e cam dureros. Poate daca am incerca sa lasam uitatul la voia intamplarii, ar exista niste sanse minime sa reusim. Ce ironie! eu de exemplu cand nu vreau sa uit ceva, un numar,un nume sau altceva se intampla sa uit, nu chiar tot timpul.

   Si cand vreau sa uit ceva nu se intampla asa, bine...recunosc,uit partial dar apoi imi reamintesc. Oare a incercat cineva vreodata asa-zisa psihologie inversa? adica sa vrea sa uite ceva sau pe cineva si sa procedeze astfel: in loc sa se gandeasca cum sa faca sa uite,sa incerce sa faca in asa fel, incat sa-si repete in gand cum sa faca sa nu uite.

    Oare ar functiona chestia asta?

     "Memoria isi aminteste chiar si de uitare."-Octavian Paler. Dar cand? Cand e prea tarziu?

      Cred ca ar fi cazul sa schimb subiectul, pentru ca daca ar fi sa continui despre uitare ar fi o continuare infinita.

       Eu sunt aici, dar gandurile-mi sunt calatoare.Gandurile sunt pasageri si noi trenurile. Ce aiureala!

       Toate fericirile, bucuriile, furiile, tristetile trec, ca si viata...De fapt, toate acestea fac parte din viata fiecaruia, care vrand nevrand trece. Destul de firesc nu? Ar fi oare nefiresc sa dureze vesnic toate, sa fim nemuritori si sa ne intrebam : Oare cand se termina Doamne? cam tragi-comic nu? Cred ca ar cam fi cazul sa imi incerc norocul cu ceva poetic, de mult n-am mai facut asta. Care-i singura umbra care se vede in reluare timp de cateva ore? Noaptea, e umbra zilei.

         Umbrele

   Cuvintele au umbre?

   Gandurile au umbre?

   Or avea sau nu

   Cui ii pasa?

   Mie, tie, lui, lor?

   Luna are umbra?

  Nu cred.

  Prezenta ta are umbra?

  Ma refer la prezenta ta spirituala,

  O avea sau nu

  Dar lasi ceva in urma

  De cate ori te indepartezi.

  Dar ce ar fi daca nu te-ai indeparta?

  Vreau sa ramai,te rog ramai.

  Nu vreau de la tine o umbra neagra si trista si trecatoare

   Vreau o umbra colorata

    Sa fie fericita si vesnica.

    Stiu ca nu-i posibil. Dar...

    Lasa-mi macar o umbra de speranta,

    Nu vreau sa fiu umbra

    Care plange dupa umbrele pasilor tai.

   Lasa-mi o umbra din tot ce te reprezinta,

   Lasa-mi o umbra de amintire

   Sau mai bine ia-ma cu tine.

      Asta e tot momentul poetic, nu fortez nota, ca nu vreau sa iasa urat. Cred ca o sa plec acasa, si voi continua si maine daca voi mai veni in locul asta. See ya!
        
     17-02-2009
   Nu stiu ce-o fi fost in mintea mea cand m-am gandit sa "uit" agenda in Boema, aseara ma gandeam sa  intentionez "uitarea" agendei mele, nu stiu de ce. In fine, m-am ridicat de la masa si am lasat agenda acolo, azi cand m-am dus dupa agenda, dupa ce am recuperato, imi zice o chelnerita: "-Te asteptam sa revii!" sau ceva de genul asta. Oare de ce am impresia ca a citit ce-am scris in agenda?
  Nu ca ar fi ceva rau in chestia asta, cred ca una din intentiile mele de-a "uita" agenda a fost sa testez curiozitatea cuiva, curiozitatea aia..."oare ce tot a scris in agenda aia cat a stat aici?" sau ceva de genul asta, si ce mi-a zis acea persoana, faza cu asteptatul, mi-a dat putin de inteles ca a citit ce-am scris, era curioasa sa vada ce-am scris in agenda. Exista sanse sa ma insel, dar intuitia imi spune altceva, si in general nu prea da gres. Acum sunt la sala de lectura, astept sa se elibereze un un calculator, daca s-o elibera pana la 18 desi nu prea cred. Si poate dupa ce plec de aici merg iar in Boema si poate iar "uit" agenda cum am facut aseara, vad eu.
      Dupa o pauza de o ora si ceva am revenit in acelasi loc, aceeasi masa si acelasi fel de bautura, nu pot spune daca am si alta stare de spirit, oricum e o stare buna.
      Ma tot gandesc la cuvintele cheie care sa ma ajute sa decid ce subiect sa "disec". Si cuvintele alea ar fi : absolut, absurd si inca unul pe care-l voi gasi pe parcurs.
       Muzica e ceva absolut, cuvintele la fel.
      O mare de cuvinte in matca muzicii.
       Incercand sa schimb sau nu subiectul voi spune ca din ce am citit despre Emil Cioran adineauri, am retinut doar cuvintele absolut,absurd,cangrena si alte cuvinte pe care nu mi le amintesc acum. Ah! gata! mi-am mai amintit un cuvant, paradoxuri.
    Ce enervanti sunt unii! proasta lor crestere e nemarginita...Doamne, mare ti-e gradina!
     Ma intreb de unde am atata rabdare sa suport comportamentul lor infantil.
    In fine, sa schimb subiectul.
       Adevarul este un necesar absolut, minciuna e la fel?
     Minciuna e ca un rau care iese din matca uneori si ne inunda si ne ucide increderea in cei din jurul nostru si chiar increderea in noi insine. Adevarul pe langa Minciuna e doar o baltoaca in care uneori ne bagam degetele curiosi sau nu sa vedem ce se intampla, ne muradrim sau nu? Si daca ne murdarim Adevarul se usuca pe degetele noastre si devine praf, pe care pana la urma ne spalam de el. Dar daca n-am spala degetele de praf? Daca ne-am scalda cu totul in baltoaca Adevarului si am umbla cu acel praf uscat pe noi? Ar fi o murdarie placuta sau cum se spunea intr-o reclama la un detergent pentru haine :"Murdarirea este este buna!".
    Uneori "aruncam" cu praf de adevar in ochii altora si se plang ca-i doare,se vaită, ba chiar insulta, nu toata lumea accepta praful acesta. Sunt persoane care se multumesc cu noroi din raul Minciuna, si zambesc si-s fericiti, dar pana cand?
    Cate straturi de "praf" putem purta? Dar de "noroi"? Cand incercam sa indepartam aceste straturi ne ranim, ne doare si suferim de cele mai multe ori. De ce atata tortura?

Pauza... dupa cum spuneam..intuitia mea in general nu ma inseala. Revin la Adevar si Minciuna, doua paradoxuri. Ce descriere simpla...paradoxuri, si altii se pierd in amanunte incercand sa le descrie. Recunosc ca si eu mai patesc asa ceva, dar ma regasesc dupa.
  N-ar strica nimanui o pauza de...time for true.
   Sa schimb subiectul...Sa gresesti nu e o rusine, rusine e sa nu o recunosti, insa e pardonabil daca nu-ti amintesti, intr-un moment de confuzie. Cu totii gresim, gresim fara sa vrem si uneori uitam ce greseli am comis, uitam fara sa vrem, tot ce facem pana sa gresim se intampla involuntar, dar stiti ce-i mai dureros? ca dupa o perioada anume cineva drag noua ne aminteste de o greseala anume, noi nu ne amintim, si daca suntem sinceri cand spunem ca nu ne amintim acea greseala nu suntem crezuti si se interpreteaza in defavoarea noastra, acea interpretare defavorizabila e posibil sa faca rau si acelei persoane dragi, si atunci apar mustrarile de constiinta.