Am obosit prea mult sa merg pe calea spre sufletul tau. Fac un popas langa un copac mare...Copacul pe al carui crengi au rodit sperante. Sa nu-l tai, lasa -l acolo in mijlocul drumului catre tine. Lasa-ma te rog sa-mi potolesc setea cu zeama sperantei. Setea rabdarii care coace in mine simtaminte diverse.
<< iata-ma deja ostenita, in ratacirile-mi catre drumul spre sufletul meu.in calea-mi intalnesc un copac. un mare copac...pe al carui ramuri descopar frumos parguite fructe - sunt sperante. te rog sa nu-l rapui la pamant, lasa-l aici in miezul drumului meu catre tine! te rog, ingaduie-mi sa-mi potolesc setea din nectarul fructelor acestea! setea rabdarii ce arde in mine simtaminte alese!>>
RăspundețiȘtergeremi-am permis sa "rescriu" textul postat de tine. nu ma intreba de ce. poate pentru simplul fapt ca sunt cuvinte si cuvinte. cuvantul ... cea mai nobila "creatura" :)